Potopuri de apă mă aleargă de-o bună bucată de timp. Alerg după tine fără să respir, în speranţa că te voi ajunge. Mă împiedic în cuvinte ironice şi răspunsuri evazive, dar tu încă zâmbeşti.
Aparţinem unor lumi diferite. În timp ce a ta e mereu îmbibată de apusuri eminesciene, a mea pretinde ceaţă şi sânge. Crezi că eu nu obosesc niciodată, sau nici nu-ţi pasă că sunt un alt fugar ? Ochii tăi ciocolatii îmi promit amăgiri. Vrei să te ajung, dar nu mă aştepţi niciodată. Copacii ne întunecă peisajul. Sângele curge necontenit prin vene uitate, amare.
Mă las captiva valurilor, valuri gigantice de apă înăbuşitoare. Muzica ni se amestecă-n sânge. Vreau să ţip. Vreau să ştiu că însemn. Vreau să mă aştepţi.

Cad şi mă înec în marea din jur. În marea altora. Iar tu râzi. Ştii să zâmbeşti amarei nebunii, când eu lupt cu valurile. M-aştept să pot mai mult. Să te iubesc tăcut.
Cred că-ţi propui să fii nepăsător. Să nu ţii seamă de cuvintele mele. Să înfingi în fiecare palidă idee un zâmbet rece, ironic. Să-ţi spui că-i doar o pură observare a unui alt caracter muritor.
Şi mă înalţ cu aripi noi. Aripi cât cerul. Şi vărs din nou speranţă. Şi n-am decât un ceas. La fel de bine, o eternitate. Şi tot n-ar fi de-ajuns.

De data asta, cred că va fi altfel.

Azi mi-am adus aminte de tine. De tricoul tău alb ce-ţi dădea un chip angelic.

De parcă aş putea să schimb lumea şi timpul. De parcă m-aş putea salva. De parcă te-aş putea salva. Uneori îmi doresc să te aud spunând cât iubeşti de mult. Dacă tu poţi să iubeşti. Şi îmi doresc să te văd cum faci asta. Să cred orice cuvânt şi orice zâmbet.
Mi-ar plăcea să vii aici. Să te uiţi în jur. S-alegi o altă cale şi să priveşti altfel. Aş vrea să rămân o umbră pentru tine, care să te-nsoţească pretutindeni, în coridoarele interminabile. Să mă regăseşti în fiecare pată de culoare, dar niciodată în forma mea adevărată. Aş vrea să ştii cine sunt.

De ce să mă opun atât mersului lucrurilor ? Ţi-e atât de foame, şi ţi se pare că sunt atât de potrivită. De ce să nu-ţi dau ceea ce vrei ? Îmi ascunzi ceva. Simt asta în zâmbetul dulceag, în cuvintele cu dublu înţeles, în visele urâte, obsedante, din ultima vreme. Ai ajuns să te ascunzi de mine, tu, fiinţă perfidă. Laşi dâre de fum, dâre de amintiri.
Trebuie să învâţ să merg odată cu durerea. Limitele se extind la nesfârşit. Câtă ironie încape în universul ăsta ? Nu mă laşi să păstrez nimic, de parcă tot ce ating se topeşte şi-mi curge printre degete.

Te-am iubit. Dincolo de sânge. Până la lacrimi. Dar ceva s-a schimbat. În mine. Dar mai ales în tine...

Iubirea, nebunia fiziologiei, nu se poate spune, toată, decât prin muzică, fiindcă durerea se exprimă prin ţipete, şi muzica e ţipătul perfecţionat. Pictura şi sculptura sunt arte inferioare: ele pot reprezenta iubirea, dar nu o pot exprima. Poezia ţine mijlocul, pentru că abia o poate exprima. Pictura şi sculptura sunt frumoase pentru că se adresează, prin forme, creierului. Muzica se adresează, prin creier, fiziologiei. Muzică frumoasă nu există: ea nu este "reprezentare". Muzica ori nu e nimic, ori ţine de sublim, ca tot ce zguduie adâncurile insondabile ale fiinţei noastre, ca tot ce exagerează durerea de-a trăi. De aceea, orice muzică, chiar şi un vals, dacă mişcă profund, e tristă...
(Adela-Garabet Ibrăileanu)

Trebuie să-mi ucid speranţa c-ai să întelegi vreodată.

Dezbracă-te. Uită-te în oglindă şi spune-mi ce vezi. Uită-te bine cum laşi lumina sa treaca peste tine. Priveşte-ţi mintea care îl animă. Arată-mi-te atunci când vei fi sărutat oglinda şi vei fi mândru de gustul pe care ţi l-a dat.

Mă ascund în lumi imaginare, iar tu mă urmezi. Ca să mă schimbi, ar trebui să te întorci în timpi de care nici n-ai auzit. Cu cât mă rogi, cu atât mă îndepărtez. Nu te pot salva, pentru că asta ar însemna să mă pierd pe mine, deşi în utopia mea am încercat. Aşa am atins limita lucrurilor pe care le pot face pentru tine. Nu mai simt nici milă. Îmi imaginez curiozitatea ta ca pe o lecţie pe care trebuie s-o înveţi, dar pe care ştiu că n-o vei învăţa... niciodata.
Ca de multe alte ori, mi-ar fi plăcut să mă înşel, şi tu să fii mai mult. Salvarea ta stă doar în tine.

I don't dream anymore

Pe un câmp pustiu şi plin de lume, sunt un copac de piatră cu-un suflet prea firav.

I-am spus că nu mai pot scrie. Funia ce-mi leagă mâna de realitate s-a rupt, şi e o cădere liberă de acum.

S-au cam îndesit pauzele astea lungi, aşa că m-am decis să fiu mai harnică de-acum înainte. Doar că, atunci când încerc asta, de cele mai multe ori, pierd semnificaţia cuvintelor. Devin mici şi până reuşesc să formulez ideea, dispar. Ultimul an gimnazial e pe sfârşite, şi încerc să profit de timpul care mi-a mai rămas pentru a-l petrece cu formatul de acum, care oricum îmi va lipsi. Încă nu vreau să mă gândesc la examene, lacrimi şi flori, şi bănci libere atribuite unor necunoscuţi.
Dar vara e aproape.

Pasă de nostalgie.
Stelele sunt foarte sus, foarte departe. Nu le pasă de nimic de pe pământ.

Ceas târziu

Spital

Îmi aduc aminte doar faptul că pluteam pe un norişor, şi probabil că era unul gri ce nu prevestea lucruri prea bune. Vocile difuze din jurul meu se propagau lent. Eram dusă dintr-un cabinet într-altul fără vrere, sătulă să aud "39" de fiecare dată când termometrul îmi era scos de sub haine. Coridoarele erau lungi, pustiite parcă, iar culoarea nopţii le dădea o notă de sumbritate.
Mi-a fost recomandat să rămân. Sub acea stare de visare am urcat scările ce păreau interminabile. Salonul în care am intrat avea un aer stătut, îmbâcsit. Mi-am ales patul din mijloc. Aveam să stau singură în acea noapte, aşa cum mi-am dorit.
În cele dun urmă am stins becul, dupa cele doua perfuzii. Un perete era acoperit aproape în totalitate de geamuri. Era o noapte adâncă, liniştită. Cerul era întunecat, iar întunericul, aerul, pareau o plasă grea, plumburie, încarcată cu un ceva apăsător.
Gândindu-mă acum, intens, îmi dau seama că de dimineaţă, de când m-a trezit un soare răvăşit, fără strălucire, ceva nu era în regulă. Uitasem cum şi când am ajuns acolo, doar durerea insuportabilă din braţ îmi amintea. Nici n-am putut deschide ochii din primul moment, am mai întârziat câteva minute în camera interminabilă, în ţipetele indolente şi roua cerului ale viselor întortocheate dinspre zori.
Mi-am deschis larg ochii şi am văzut camera care era strabătută acum în toate direcţiile de razele apoase, luminoase ca o apoteoză, ale răsăritului. Peretele era pătat de mucegai. Dulapurile ce trebuiau să-mi servească în aste câteva zile erau ruginite, şubrede. Nu-mi pot scoate din cap uşile acelea de culoare albă, cu tocul cărămiziu pal. Simţeam o nevoie acută să ating clapele acelea reci de fildeş, pe care adesea le ironizam când piesele nu prindeau niciun contur, nicio culoare.
Au fost ceva perfuzii. Însă nu pot uita cât de nesfârşit mi se părea suportul, iar bara aceea ruginită, cu leucoplaste lipite din loc în loc... Şi soarele care bătea uşor în punga cu glucoză, şi picăturile acelea nenumărabile.

P.S. Azi mi-am hrănit toate poftele legate de pian. Sunt din nou fericită.

It takes a moment to change history. It takes love to change lives.

Credeai că eşti stăpânul lumii, ţinând globul în palmă ? Ei bine, te-ai înşelat. Lumea merge mai departe; soarele răsare în continuare, pământul se roteşte ca şi până acum.
Pe albia timpului se scurg zile lungi, nesfârşite, care se adună în câteva săptămâni. Mă zbat în nehotărâre, aşteptând, parcă, să se întâmple ceva, neprovocat de mine. Şi totuşi, ajung la concluzia că totul e în zadar. Tu eşti construit din beton, nu vibrezi, n-ai sensibilitate. Ştiu că nu te mişcă deloc poveştile romantice, desuete. În ceea ce mă priveşte, află că îi ador pe aceşti oameni, îi simt cum trăiesc, cum se zbuciumă, cum se iubesc. Ei sunt nemuritori, fiindcă au realizat o capodoperă a dragostei. Băieţii sunt incapabili să înţeleagă asemenea gesturi care în sensibilitatea fetelor provoacă rezonanţe atât de adânci... Cu toate acestea, nu frumuseţea băiatului declanşează fiorul iubirii, ci altceva, insesizabil, de care nu pot să-mi dau seama. Numai calităţile sufleteşti au preţ. Dar fără romantism, ne întoarcem la oamenii cavernelor. Există şi oameni inapţi de a gusta fericirea. Pentru ei, această fericire nu-i decât un cuvânt rece, înscris în dicţionar la litera cuvenită.
M-am afundat poate prea mult în acest intens zbucium interior. Uneori mă simt inertă, aşa cum se simte, probabil, miezul unei tornade, mişcându-se plictisit în centrul harababurii din jur. Mai întâi, nu sunt sigură dacă ai o inimă cu alte funcţii decât cele strict organice. În afară de asta, nasul tău prea sus e o barieră care zădărniceşte orice apropiere. Aşa fiind, cum să aprind un foc acolo unde nu-i decât gheaţă ?

Fiecare om are un tren. Ăsta este norocul. Dacă nu te sui la timp, îţi scapă şi te uiţi după el fluierând.

P.S. Încerc totuşi să închei aici totul despre tine. Sper să şi reuşesc.

În schimb, eu nu mai pot prididi. Avalanşa preocupărilor şi obligaţiilor de tot soiul, pur şi simplu, mă striveşte. De un timp încoace sunt mereu obosită, nervoasă, nu-mi mai intră nimeni în voie. În rarele clipe când stau de vorbă cu mine, mă întreb ce tot mă roade, ce mă doare, dar nu găsesc răspuns. Mai degrabă cred că nu vreau să găsesc răspuns, pentru bunul motiv că mi-e frică de el.