Te-ai nascut, ai inflorit si mi te-ai aratat cand ma asteptam cel mai putin. Poate ne cautam, dar nu ne gaseam. Traiam intr-un desert, iar tot ce vedeam erau simple miraje. Speram doar ca stropii de ploaie o sa-mi hraneasca pielea, si ca iluziile vor disparea. Dar nu am asteptat niciodata curcubeul, caci finalurile de poveste imi erau prea indepartate, iar caracterul efemer al iubirii, inexistent.
Si uite-ma, sub acelasi cer, privesc stele diferite. Orizonturile-mi sunt largi, presarate de sute de dealuri si vai. Dar calea mi-e una, si tu, ingerule, imi esti calauza.
Cum poate un muritor sa iubeasca la cel mai inalt grad, cu cea mai mare convingere? Te privesc, si nu ma satur. Te am, si te mai vreau. Sunt o egoista, asemeni unei fantani care acumuleaza apa din belsug si o pastreaza doar pentru sine. Abisul sufletului meu te cheama. Am negat clipa plecari, dar esti portie de oxigen, aerul pe care-l respir. Imi esti otrava si antidot. Iar eu… eu sunt firul de praf de pe ceasul mortii, ultimul ticait al vietii.