M-am lăsat purtată de vânt, devenind impasibilă. Ce rost avea să mă nimicesc, să mă ucid datorită incapacităţii tale de a mă asculta, încercând să ajung unde nu se poate ajunge?

Am reuşit. Până când... până când ţi-am auzit râsul nestăvălit, contagios, care trecea de-a dreptul în inimă şi mă înfiora. Te-am privit îngheţată, în tăcere, cu o sumă de gânduri pe care niciodată nu le adăpostisem până atunci. Aveai pleoapele mai palide, cu o foarte uşoară şi fermecătoare umbră viorie. Imagina ta, de care mă despărţisem demult, îmi apăruse iarăşi în faţa ochilor, de astă dată mai caldă, mai umană, aproape zeflemitoare.

Am privit cele dintâi stele într-un cer albastru închis, aproape siniliu, înalt şi adânc. Înca îţi auzeam râsul, pe care ea ţi-l alimenta. Nu m-am putut stăpâni, iar două lacrimi mari s-au ivit în ochii mei. Eram ridicolă. Dar farmecul stăruia. Deşi ochii noştri se căutau, se găseau şi se înlanţuiau exasperaţi, dăruindu-şi atât de nebuneşte privirile, ea tot îşi încolătăcea braţul de braţul tău, lacom, înfingându-şi, în acelaşi timp, unghiile în carnea ta. Mă arde un fier roşu prin inimă, acum, când îmi amintesc. De-aş fi primit o lovitură de cuţit, şi nu m-ar fi durut mai tare. Ţi-am văzut, pentru ultima dată, zâmbetul trist, precoce, şi mersul de rege exilat.

Gândurile mele nu au fost purtate nici de apă, nici de vânt până la tine. Mă întreb când voi găsi momentul oportun să exteriorizez, clipe aşteptate de atât amar de vreme!

Cât de complicat ţi-e sufletul! Atât de plin de vanitate inviolabilă!

De ce îmi dai nişte aripi cu care nu voi putea zbura oricum... niciodată?