Credeai că eşti stăpânul lumii, ţinând globul în palmă ? Ei bine, te-ai înşelat. Lumea merge mai departe; soarele răsare în continuare, pământul se roteşte ca şi până acum. Pe albia timpului se scurg zile lungi, nesfârşite, care se adună în câteva săptămâni. Mă zbat în nehotărâre, aşteptând, parcă, să se întâmple ceva, neprovocat de mine. Şi totuşi, ajung la concluzia că totul e în zadar. Tu eşti construit din beton, nu vibrezi, n-ai sensibilitate. Ştiu că nu te mişcă deloc poveştile romantice, desuete. În ceea ce mă priveşte, află că îi ador pe aceşti oameni, îi simt cum trăiesc, cum se zbuciumă, cum se iubesc. Ei sunt nemuritori, fiindcă au realizat o capodoperă a dragostei. Băieţii sunt incapabili să înţeleagă asemenea gesturi care în sensibilitatea fetelor provoacă rezonanţe atât de adânci... Cu toate acestea, nu frumuseţea băiatului declanşează fiorul iubirii, ci altceva, insesizabil, de care nu pot să-mi dau seama. Numai calităţile sufleteşti au preţ. Dar fără romantism, ne întoarcem la oamenii cavernelor. Există şi oameni inapţi de a gusta fericirea. Pentru ei, această fericire nu-i decât un cuvânt rece, înscris în dicţionar la litera cuvenită.
M-am afundat poate prea mult în acest intens zbucium interior. Uneori mă simt inertă, aşa cum se simte, probabil, miezul unei tornade, mişcându-se plictisit în centrul harababurii din jur. Mai întâi, nu sunt sigură dacă ai o inimă cu alte funcţii decât cele strict organice. În afară de asta, nasul tău prea sus e o barieră care zădărniceşte orice apropiere. Aşa fiind, cum să aprind un foc acolo unde nu-i decât gheaţă ?
Fiecare om are un tren. Ăsta este norocul. Dacă nu te sui la timp, îţi scapă şi te uiţi după el fluierând.
P.S. Încerc totuşi să închei aici totul despre tine. Sper să şi reuşesc.
