Te-ai nascut, ai inflorit si mi te-ai aratat cand ma asteptam cel mai putin. Poate ne cautam, dar nu ne gaseam. Traiam intr-un desert, iar tot ce vedeam erau simple miraje. Speram doar ca stropii de ploaie o sa-mi hraneasca pielea, si ca iluziile vor disparea. Dar nu am asteptat niciodata curcubeul, caci finalurile de poveste imi erau prea indepartate, iar caracterul efemer al iubirii, inexistent.
Si uite-ma, sub acelasi cer, privesc stele diferite. Orizonturile-mi sunt largi, presarate de sute de dealuri si vai. Dar calea mi-e una, si tu, ingerule, imi esti calauza.
Cum poate un muritor sa iubeasca la cel mai inalt grad, cu cea mai mare convingere? Te privesc, si nu ma satur. Te am, si te mai vreau. Sunt o egoista, asemeni unei fantani care acumuleaza apa din belsug si o pastreaza doar pentru sine. Abisul sufletului meu te cheama. Am negat clipa plecari, dar esti portie de oxigen, aerul pe care-l respir. Imi esti otrava si antidot. Iar eu… eu sunt firul de praf de pe ceasul mortii, ultimul ticait al vietii.

E una din acele zile cu acele stari, cand te intrebi daca si ce merita, de fapt, in viata asta. Stai o clipa si te uiti incotro se indreapta totul, ce forma ia si carei cai apartii tu.
Ce frumos e sa stii ca inima iti bate si pentru alt scop, pe langa cel fiziologic. Am devenit, in sfarsit, un pieton al aerului.

Și mi-am zis că voi pleca, plină de tine, cu un geamantan ce dă pe din afară de amintiri. Că voi simți din nou cum e libertatea, printre picături de rouă și raze de apus. Că voi uita iubirea, partea ce mi se părea letală odată.
Și uite-mă, acum, pe același drum plin de țepi cuprinși în negură albastră. Cu-n cer albastru infinit în spate, tu-mi zâmbești ștrengărește și m-aștepți pe peronul gării. Iar eu îmi uit deodată geamantanul, și m-afund în brațele tale.

M-am lăsat purtată de vânt, devenind impasibilă. Ce rost avea să mă nimicesc, să mă ucid datorită incapacităţii tale de a mă asculta, încercând să ajung unde nu se poate ajunge?

Am reuşit. Până când... până când ţi-am auzit râsul nestăvălit, contagios, care trecea de-a dreptul în inimă şi mă înfiora. Te-am privit îngheţată, în tăcere, cu o sumă de gânduri pe care niciodată nu le adăpostisem până atunci. Aveai pleoapele mai palide, cu o foarte uşoară şi fermecătoare umbră viorie. Imagina ta, de care mă despărţisem demult, îmi apăruse iarăşi în faţa ochilor, de astă dată mai caldă, mai umană, aproape zeflemitoare.

Am privit cele dintâi stele într-un cer albastru închis, aproape siniliu, înalt şi adânc. Înca îţi auzeam râsul, pe care ea ţi-l alimenta. Nu m-am putut stăpâni, iar două lacrimi mari s-au ivit în ochii mei. Eram ridicolă. Dar farmecul stăruia. Deşi ochii noştri se căutau, se găseau şi se înlanţuiau exasperaţi, dăruindu-şi atât de nebuneşte privirile, ea tot îşi încolătăcea braţul de braţul tău, lacom, înfingându-şi, în acelaşi timp, unghiile în carnea ta. Mă arde un fier roşu prin inimă, acum, când îmi amintesc. De-aş fi primit o lovitură de cuţit, şi nu m-ar fi durut mai tare. Ţi-am văzut, pentru ultima dată, zâmbetul trist, precoce, şi mersul de rege exilat.

Gândurile mele nu au fost purtate nici de apă, nici de vânt până la tine. Mă întreb când voi găsi momentul oportun să exteriorizez, clipe aşteptate de atât amar de vreme!

Cât de complicat ţi-e sufletul! Atât de plin de vanitate inviolabilă!

De ce îmi dai nişte aripi cu care nu voi putea zbura oricum... niciodată?

Potopuri de apă mă aleargă de-o bună bucată de timp. Alerg după tine fără să respir, în speranţa că te voi ajunge. Mă împiedic în cuvinte ironice şi răspunsuri evazive, dar tu încă zâmbeşti.
Aparţinem unor lumi diferite. În timp ce a ta e mereu îmbibată de apusuri eminesciene, a mea pretinde ceaţă şi sânge. Crezi că eu nu obosesc niciodată, sau nici nu-ţi pasă că sunt un alt fugar ? Ochii tăi ciocolatii îmi promit amăgiri. Vrei să te ajung, dar nu mă aştepţi niciodată. Copacii ne întunecă peisajul. Sângele curge necontenit prin vene uitate, amare.
Mă las captiva valurilor, valuri gigantice de apă înăbuşitoare. Muzica ni se amestecă-n sânge. Vreau să ţip. Vreau să ştiu că însemn. Vreau să mă aştepţi.

Cad şi mă înec în marea din jur. În marea altora. Iar tu râzi. Ştii să zâmbeşti amarei nebunii, când eu lupt cu valurile. M-aştept să pot mai mult. Să te iubesc tăcut.
Cred că-ţi propui să fii nepăsător. Să nu ţii seamă de cuvintele mele. Să înfingi în fiecare palidă idee un zâmbet rece, ironic. Să-ţi spui că-i doar o pură observare a unui alt caracter muritor.
Şi mă înalţ cu aripi noi. Aripi cât cerul. Şi vărs din nou speranţă. Şi n-am decât un ceas. La fel de bine, o eternitate. Şi tot n-ar fi de-ajuns.

De data asta, cred că va fi altfel.

Azi mi-am adus aminte de tine. De tricoul tău alb ce-ţi dădea un chip angelic.

De parcă aş putea să schimb lumea şi timpul. De parcă m-aş putea salva. De parcă te-aş putea salva. Uneori îmi doresc să te aud spunând cât iubeşti de mult. Dacă tu poţi să iubeşti. Şi îmi doresc să te văd cum faci asta. Să cred orice cuvânt şi orice zâmbet.
Mi-ar plăcea să vii aici. Să te uiţi în jur. S-alegi o altă cale şi să priveşti altfel. Aş vrea să rămân o umbră pentru tine, care să te-nsoţească pretutindeni, în coridoarele interminabile. Să mă regăseşti în fiecare pată de culoare, dar niciodată în forma mea adevărată. Aş vrea să ştii cine sunt.

De ce să mă opun atât mersului lucrurilor ? Ţi-e atât de foame, şi ţi se pare că sunt atât de potrivită. De ce să nu-ţi dau ceea ce vrei ? Îmi ascunzi ceva. Simt asta în zâmbetul dulceag, în cuvintele cu dublu înţeles, în visele urâte, obsedante, din ultima vreme. Ai ajuns să te ascunzi de mine, tu, fiinţă perfidă. Laşi dâre de fum, dâre de amintiri.
Trebuie să învâţ să merg odată cu durerea. Limitele se extind la nesfârşit. Câtă ironie încape în universul ăsta ? Nu mă laşi să păstrez nimic, de parcă tot ce ating se topeşte şi-mi curge printre degete.

Te-am iubit. Dincolo de sânge. Până la lacrimi. Dar ceva s-a schimbat. În mine. Dar mai ales în tine...

Iubirea, nebunia fiziologiei, nu se poate spune, toată, decât prin muzică, fiindcă durerea se exprimă prin ţipete, şi muzica e ţipătul perfecţionat. Pictura şi sculptura sunt arte inferioare: ele pot reprezenta iubirea, dar nu o pot exprima. Poezia ţine mijlocul, pentru că abia o poate exprima. Pictura şi sculptura sunt frumoase pentru că se adresează, prin forme, creierului. Muzica se adresează, prin creier, fiziologiei. Muzică frumoasă nu există: ea nu este "reprezentare". Muzica ori nu e nimic, ori ţine de sublim, ca tot ce zguduie adâncurile insondabile ale fiinţei noastre, ca tot ce exagerează durerea de-a trăi. De aceea, orice muzică, chiar şi un vals, dacă mişcă profund, e tristă...
(Adela-Garabet Ibrăileanu)

Trebuie să-mi ucid speranţa c-ai să întelegi vreodată.

Dezbracă-te. Uită-te în oglindă şi spune-mi ce vezi. Uită-te bine cum laşi lumina sa treaca peste tine. Priveşte-ţi mintea care îl animă. Arată-mi-te atunci când vei fi sărutat oglinda şi vei fi mândru de gustul pe care ţi l-a dat.

Mă ascund în lumi imaginare, iar tu mă urmezi. Ca să mă schimbi, ar trebui să te întorci în timpi de care nici n-ai auzit. Cu cât mă rogi, cu atât mă îndepărtez. Nu te pot salva, pentru că asta ar însemna să mă pierd pe mine, deşi în utopia mea am încercat. Aşa am atins limita lucrurilor pe care le pot face pentru tine. Nu mai simt nici milă. Îmi imaginez curiozitatea ta ca pe o lecţie pe care trebuie s-o înveţi, dar pe care ştiu că n-o vei învăţa... niciodata.
Ca de multe alte ori, mi-ar fi plăcut să mă înşel, şi tu să fii mai mult. Salvarea ta stă doar în tine.

I don't dream anymore

Pe un câmp pustiu şi plin de lume, sunt un copac de piatră cu-un suflet prea firav.

I-am spus că nu mai pot scrie. Funia ce-mi leagă mâna de realitate s-a rupt, şi e o cădere liberă de acum.

S-au cam îndesit pauzele astea lungi, aşa că m-am decis să fiu mai harnică de-acum înainte. Doar că, atunci când încerc asta, de cele mai multe ori, pierd semnificaţia cuvintelor. Devin mici şi până reuşesc să formulez ideea, dispar. Ultimul an gimnazial e pe sfârşite, şi încerc să profit de timpul care mi-a mai rămas pentru a-l petrece cu formatul de acum, care oricum îmi va lipsi. Încă nu vreau să mă gândesc la examene, lacrimi şi flori, şi bănci libere atribuite unor necunoscuţi.
Dar vara e aproape.

Pasă de nostalgie.
Stelele sunt foarte sus, foarte departe. Nu le pasă de nimic de pe pământ.