Trebuie să-ţi mărturisesc că niciodata nu am mai avut o asemenea expresie de suferinţă melancolică. Lacrimile au devenit un lucru atât de rar, încât nu pot să le dăruiesc primului-venit; însă sentimentele mele faţă de tine izvorăsc dintr-o sursă atât de pură.
Nu vreau să te pierzi în mijlocul acelui deşert al inimii, mult mai sterp, mult mai întins, mult mai nemilos. După cum vezi, am început să rostesc graiul curat al dragostei şi al credinţei. Găsesc o necontenită uşurare atunci când vorbesc cu tine. Fără să ştiu de ce, mă fac palidă, iar inima începe să-mi bată nebuneşte. Cred, pur şi simplu, că mi-a fost hărăzit să ma îndrăgostesc de tine. Fapt este că îmi provoacă o tulburare reală. Deşi suntem prieteni de ceva vreme, prieteni buni aş putea spune, nu ştiu dacă am puterea să-ţi spun despre sentimentele pe care ţi le nutresc. Nu vreau să fiu asemenea unui copil care vede năruindu-se, la deşteptare, castelul pe care şi-l făurise peste noapte. Simpatia irezistibilă pe care o am pentru tine...
Am mers prea departe ca să pot da înapoi. Acest amestesc de veselie, de tristeţe, de candoare, toate mă fac să înţeleg că dacă, de la bun început, nu reuşesc să domin natura aceastra distrata şi uşoara, eşti pierdut pentru mine.
Iţi aduci aminte când mi-ai spus cu un surâs de o dulceaţă imposibil de redat “Acesta este numele meu “ ? Te văd mereu cu veselia ta inepuizabilă, şi asta îmi dă poftă de viaţă. Îţi aduci aminte când purtam o rochie albă şi mă rezemam de braţul tău, repetându-ţi seara sub cerul înstelat, cuvinte dragi pe care ţi le şopteam, iar lumea nu întina cu umbra ei tabloul surâzător al iubirii noastre ? Îţi aminteşti, nu ? Sau era doar imaginaţia mea ?
Să ne grăbim să gustăm din fericire... clipe aşteptate de atâta vreme. Se risipesc în neant doar la simpla atingere a buzelor tale.
Îţi scriu aceasta - pentru că destăinuindu-ţi suferinţele, îmi alin durerea - cu lacrimi în ochi, şi vreau să fii acelaşi tu, dacă mă înţelegi. Poate curajul meu va veni cu timpul.
Aceeaşi eu
