duminică, 20 februarie 2011
sâmbătă, 5 februarie 2011
Spital
Îmi aduc aminte doar faptul că pluteam pe un norişor, şi probabil că era unul gri ce nu prevestea lucruri prea bune. Vocile difuze din jurul meu se propagau lent. Eram dusă dintr-un cabinet într-altul fără vrere, sătulă să aud "39" de fiecare dată când termometrul îmi era scos de sub haine. Coridoarele erau lungi, pustiite parcă, iar culoarea nopţii le dădea o notă de sumbritate.
Mi-a fost recomandat să rămân. Sub acea stare de visare am urcat scările ce păreau interminabile. Salonul în care am intrat avea un aer stătut, îmbâcsit. Mi-am ales patul din mijloc. Aveam să stau singură în acea noapte, aşa cum mi-am dorit.
În cele dun urmă am stins becul, dupa cele doua perfuzii. Un perete era acoperit aproape în totalitate de geamuri. Era o noapte adâncă, liniştită. Cerul era întunecat, iar întunericul, aerul, pareau o plasă grea, plumburie, încarcată cu un ceva apăsător.
Gândindu-mă acum, intens, îmi dau seama că de dimineaţă, de când m-a trezit un soare răvăşit, fără strălucire, ceva nu era în regulă. Uitasem cum şi când am ajuns acolo, doar durerea insuportabilă din braţ îmi amintea. Nici n-am putut deschide ochii din primul moment, am mai întârziat câteva minute în camera interminabilă, în ţipetele indolente şi roua cerului ale viselor întortocheate dinspre zori.
Mi-am deschis larg ochii şi am văzut camera care era strabătută acum în toate direcţiile de razele apoase, luminoase ca o apoteoză, ale răsăritului. Peretele era pătat de mucegai. Dulapurile ce trebuiau să-mi servească în aste câteva zile erau ruginite, şubrede. Nu-mi pot scoate din cap uşile acelea de culoare albă, cu tocul cărămiziu pal. Simţeam o nevoie acută să ating clapele acelea reci de fildeş, pe care adesea le ironizam când piesele nu prindeau niciun contur, nicio culoare.
Au fost ceva perfuzii. Însă nu pot uita cât de nesfârşit mi se părea suportul, iar bara aceea ruginită, cu leucoplaste lipite din loc în loc... Şi soarele care bătea uşor în punga cu glucoză, şi picăturile acelea nenumărabile.
P.S. Azi mi-am hrănit toate poftele legate de pian. Sunt din nou fericită.
Mi-a fost recomandat să rămân. Sub acea stare de visare am urcat scările ce păreau interminabile. Salonul în care am intrat avea un aer stătut, îmbâcsit. Mi-am ales patul din mijloc. Aveam să stau singură în acea noapte, aşa cum mi-am dorit.
În cele dun urmă am stins becul, dupa cele doua perfuzii. Un perete era acoperit aproape în totalitate de geamuri. Era o noapte adâncă, liniştită. Cerul era întunecat, iar întunericul, aerul, pareau o plasă grea, plumburie, încarcată cu un ceva apăsător.
Gândindu-mă acum, intens, îmi dau seama că de dimineaţă, de când m-a trezit un soare răvăşit, fără strălucire, ceva nu era în regulă. Uitasem cum şi când am ajuns acolo, doar durerea insuportabilă din braţ îmi amintea. Nici n-am putut deschide ochii din primul moment, am mai întârziat câteva minute în camera interminabilă, în ţipetele indolente şi roua cerului ale viselor întortocheate dinspre zori.
Mi-am deschis larg ochii şi am văzut camera care era strabătută acum în toate direcţiile de razele apoase, luminoase ca o apoteoză, ale răsăritului. Peretele era pătat de mucegai. Dulapurile ce trebuiau să-mi servească în aste câteva zile erau ruginite, şubrede. Nu-mi pot scoate din cap uşile acelea de culoare albă, cu tocul cărămiziu pal. Simţeam o nevoie acută să ating clapele acelea reci de fildeş, pe care adesea le ironizam când piesele nu prindeau niciun contur, nicio culoare.
Au fost ceva perfuzii. Însă nu pot uita cât de nesfârşit mi se părea suportul, iar bara aceea ruginită, cu leucoplaste lipite din loc în loc... Şi soarele care bătea uşor în punga cu glucoză, şi picăturile acelea nenumărabile.
P.S. Azi mi-am hrănit toate poftele legate de pian. Sunt din nou fericită.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)