De ce să mă opun atât mersului lucrurilor ? Ţi-e atât de foame, şi ţi se pare că sunt atât de potrivită. De ce să nu-ţi dau ceea ce vrei ? Îmi ascunzi ceva. Simt asta în zâmbetul dulceag, în cuvintele cu dublu înţeles, în visele urâte, obsedante, din ultima vreme. Ai ajuns să te ascunzi de mine, tu, fiinţă perfidă. Laşi dâre de fum, dâre de amintiri.
Trebuie să învâţ să merg odată cu durerea. Limitele se extind la nesfârşit. Câtă ironie încape în universul ăsta ? Nu mă laşi să păstrez nimic, de parcă tot ce ating se topeşte şi-mi curge printre degete.

Te-am iubit. Dincolo de sânge. Până la lacrimi. Dar ceva s-a schimbat. În mine. Dar mai ales în tine...

Iubirea, nebunia fiziologiei, nu se poate spune, toată, decât prin muzică, fiindcă durerea se exprimă prin ţipete, şi muzica e ţipătul perfecţionat. Pictura şi sculptura sunt arte inferioare: ele pot reprezenta iubirea, dar nu o pot exprima. Poezia ţine mijlocul, pentru că abia o poate exprima. Pictura şi sculptura sunt frumoase pentru că se adresează, prin forme, creierului. Muzica se adresează, prin creier, fiziologiei. Muzică frumoasă nu există: ea nu este "reprezentare". Muzica ori nu e nimic, ori ţine de sublim, ca tot ce zguduie adâncurile insondabile ale fiinţei noastre, ca tot ce exagerează durerea de-a trăi. De aceea, orice muzică, chiar şi un vals, dacă mişcă profund, e tristă...
(Adela-Garabet Ibrăileanu)