De ce să mă opun atât mersului lucrurilor ? Ţi-e atât de foame, şi ţi se pare că sunt atât de potrivită. De ce să nu-ţi dau ceea ce vrei ? Îmi ascunzi ceva. Simt asta în zâmbetul dulceag, în cuvintele cu dublu înţeles, în visele urâte, obsedante, din ultima vreme. Ai ajuns să te ascunzi de mine, tu, fiinţă perfidă. Laşi dâre de fum, dâre de amintiri.
Trebuie să învâţ să merg odată cu durerea. Limitele se extind la nesfârşit. Câtă ironie încape în universul ăsta ? Nu mă laşi să păstrez nimic, de parcă tot ce ating se topeşte şi-mi curge printre degete.

Te-am iubit. Dincolo de sânge. Până la lacrimi. Dar ceva s-a schimbat. În mine. Dar mai ales în tine...

Iubirea, nebunia fiziologiei, nu se poate spune, toată, decât prin muzică, fiindcă durerea se exprimă prin ţipete, şi muzica e ţipătul perfecţionat. Pictura şi sculptura sunt arte inferioare: ele pot reprezenta iubirea, dar nu o pot exprima. Poezia ţine mijlocul, pentru că abia o poate exprima. Pictura şi sculptura sunt frumoase pentru că se adresează, prin forme, creierului. Muzica se adresează, prin creier, fiziologiei. Muzică frumoasă nu există: ea nu este "reprezentare". Muzica ori nu e nimic, ori ţine de sublim, ca tot ce zguduie adâncurile insondabile ale fiinţei noastre, ca tot ce exagerează durerea de-a trăi. De aceea, orice muzică, chiar şi un vals, dacă mişcă profund, e tristă...
(Adela-Garabet Ibrăileanu)

Trebuie să-mi ucid speranţa c-ai să întelegi vreodată.

Dezbracă-te. Uită-te în oglindă şi spune-mi ce vezi. Uită-te bine cum laşi lumina sa treaca peste tine. Priveşte-ţi mintea care îl animă. Arată-mi-te atunci când vei fi sărutat oglinda şi vei fi mândru de gustul pe care ţi l-a dat.

Mă ascund în lumi imaginare, iar tu mă urmezi. Ca să mă schimbi, ar trebui să te întorci în timpi de care nici n-ai auzit. Cu cât mă rogi, cu atât mă îndepărtez. Nu te pot salva, pentru că asta ar însemna să mă pierd pe mine, deşi în utopia mea am încercat. Aşa am atins limita lucrurilor pe care le pot face pentru tine. Nu mai simt nici milă. Îmi imaginez curiozitatea ta ca pe o lecţie pe care trebuie s-o înveţi, dar pe care ştiu că n-o vei învăţa... niciodata.
Ca de multe alte ori, mi-ar fi plăcut să mă înşel, şi tu să fii mai mult. Salvarea ta stă doar în tine.

I don't dream anymore

Pe un câmp pustiu şi plin de lume, sunt un copac de piatră cu-un suflet prea firav.

I-am spus că nu mai pot scrie. Funia ce-mi leagă mâna de realitate s-a rupt, şi e o cădere liberă de acum.

S-au cam îndesit pauzele astea lungi, aşa că m-am decis să fiu mai harnică de-acum înainte. Doar că, atunci când încerc asta, de cele mai multe ori, pierd semnificaţia cuvintelor. Devin mici şi până reuşesc să formulez ideea, dispar. Ultimul an gimnazial e pe sfârşite, şi încerc să profit de timpul care mi-a mai rămas pentru a-l petrece cu formatul de acum, care oricum îmi va lipsi. Încă nu vreau să mă gândesc la examene, lacrimi şi flori, şi bănci libere atribuite unor necunoscuţi.
Dar vara e aproape.

Pasă de nostalgie.
Stelele sunt foarte sus, foarte departe. Nu le pasă de nimic de pe pământ.

Ceas târziu

Spital

Îmi aduc aminte doar faptul că pluteam pe un norişor, şi probabil că era unul gri ce nu prevestea lucruri prea bune. Vocile difuze din jurul meu se propagau lent. Eram dusă dintr-un cabinet într-altul fără vrere, sătulă să aud "39" de fiecare dată când termometrul îmi era scos de sub haine. Coridoarele erau lungi, pustiite parcă, iar culoarea nopţii le dădea o notă de sumbritate.
Mi-a fost recomandat să rămân. Sub acea stare de visare am urcat scările ce păreau interminabile. Salonul în care am intrat avea un aer stătut, îmbâcsit. Mi-am ales patul din mijloc. Aveam să stau singură în acea noapte, aşa cum mi-am dorit.
În cele dun urmă am stins becul, dupa cele doua perfuzii. Un perete era acoperit aproape în totalitate de geamuri. Era o noapte adâncă, liniştită. Cerul era întunecat, iar întunericul, aerul, pareau o plasă grea, plumburie, încarcată cu un ceva apăsător.
Gândindu-mă acum, intens, îmi dau seama că de dimineaţă, de când m-a trezit un soare răvăşit, fără strălucire, ceva nu era în regulă. Uitasem cum şi când am ajuns acolo, doar durerea insuportabilă din braţ îmi amintea. Nici n-am putut deschide ochii din primul moment, am mai întârziat câteva minute în camera interminabilă, în ţipetele indolente şi roua cerului ale viselor întortocheate dinspre zori.
Mi-am deschis larg ochii şi am văzut camera care era strabătută acum în toate direcţiile de razele apoase, luminoase ca o apoteoză, ale răsăritului. Peretele era pătat de mucegai. Dulapurile ce trebuiau să-mi servească în aste câteva zile erau ruginite, şubrede. Nu-mi pot scoate din cap uşile acelea de culoare albă, cu tocul cărămiziu pal. Simţeam o nevoie acută să ating clapele acelea reci de fildeş, pe care adesea le ironizam când piesele nu prindeau niciun contur, nicio culoare.
Au fost ceva perfuzii. Însă nu pot uita cât de nesfârşit mi se părea suportul, iar bara aceea ruginită, cu leucoplaste lipite din loc în loc... Şi soarele care bătea uşor în punga cu glucoză, şi picăturile acelea nenumărabile.

P.S. Azi mi-am hrănit toate poftele legate de pian. Sunt din nou fericită.

It takes a moment to change history. It takes love to change lives.

Credeai că eşti stăpânul lumii, ţinând globul în palmă ? Ei bine, te-ai înşelat. Lumea merge mai departe; soarele răsare în continuare, pământul se roteşte ca şi până acum.
Pe albia timpului se scurg zile lungi, nesfârşite, care se adună în câteva săptămâni. Mă zbat în nehotărâre, aşteptând, parcă, să se întâmple ceva, neprovocat de mine. Şi totuşi, ajung la concluzia că totul e în zadar. Tu eşti construit din beton, nu vibrezi, n-ai sensibilitate. Ştiu că nu te mişcă deloc poveştile romantice, desuete. În ceea ce mă priveşte, află că îi ador pe aceşti oameni, îi simt cum trăiesc, cum se zbuciumă, cum se iubesc. Ei sunt nemuritori, fiindcă au realizat o capodoperă a dragostei. Băieţii sunt incapabili să înţeleagă asemenea gesturi care în sensibilitatea fetelor provoacă rezonanţe atât de adânci... Cu toate acestea, nu frumuseţea băiatului declanşează fiorul iubirii, ci altceva, insesizabil, de care nu pot să-mi dau seama. Numai calităţile sufleteşti au preţ. Dar fără romantism, ne întoarcem la oamenii cavernelor. Există şi oameni inapţi de a gusta fericirea. Pentru ei, această fericire nu-i decât un cuvânt rece, înscris în dicţionar la litera cuvenită.
M-am afundat poate prea mult în acest intens zbucium interior. Uneori mă simt inertă, aşa cum se simte, probabil, miezul unei tornade, mişcându-se plictisit în centrul harababurii din jur. Mai întâi, nu sunt sigură dacă ai o inimă cu alte funcţii decât cele strict organice. În afară de asta, nasul tău prea sus e o barieră care zădărniceşte orice apropiere. Aşa fiind, cum să aprind un foc acolo unde nu-i decât gheaţă ?

Fiecare om are un tren. Ăsta este norocul. Dacă nu te sui la timp, îţi scapă şi te uiţi după el fluierând.

P.S. Încerc totuşi să închei aici totul despre tine. Sper să şi reuşesc.

În schimb, eu nu mai pot prididi. Avalanşa preocupărilor şi obligaţiilor de tot soiul, pur şi simplu, mă striveşte. De un timp încoace sunt mereu obosită, nervoasă, nu-mi mai intră nimeni în voie. În rarele clipe când stau de vorbă cu mine, mă întreb ce tot mă roade, ce mă doare, dar nu găsesc răspuns. Mai degrabă cred că nu vreau să găsesc răspuns, pentru bunul motiv că mi-e frică de el.

I forget to remember to forgot

Îţi aduci aminte de starea aceea de goliciune care îţi punea un zid între tine şi ceilalţi ? Nu-ţi aduci aminte.
Chiar din prima clipă în care te-am văzut, nu-mi dau seama nici cum, nici de ce, ai intrat în viaţa mea; în zadar am încercat să-ţi gonesc imaginea din gândurile mele,întotdeauna a revenit; când te-am reîntâlnit dupa ce a trecut ceva vreme fără să te revăd, ai pus şi mai mult stăpânire pe inima şi pe mintea mea; rămăsesem mută, suletul parcă mi se scursese cu totul în inimă, iar inima în ochi. Am încercat să fac din tine băiatul pe care îl chemam în mijlocul zgomotoasei mele singurătăţi.
Adeseori te bucuri nespus de o copilarie, şi găsesc că e o adevarată răutate să destrami o asemenea bucurie; pe când lăsând-o să dăinuiască, îl faci şi mai fericit pe cel ce se bucură de ea.
Amintirea ta mă urmarea fără încetare. Te plăceam prea mult şi te plăceam nebuneşte pentru ca să-mi poţi deveni deodată indiferent. Dar la tine întâlnesc mândrie şi independenţă: două sentimente care, rănite, sunt în stare să genereze aceleaşi reacţii ca şi pudoarea.
Eşti o fire plină de contraste. Eşti tare nostim când faci pe susceptibilul !

Când iubeşti pe cineva cu adevărat, îl eliberezi. Ce bun te face iubirea !

De azi îmi construiesc o nouă pistă.

Pentru tine, oricum inexistent.

Este trecut de miezul nopţii, însă ochii mei nu vor să cedeze şi să se închidă. Singura sursă de lumină - lumânarea cu miros de portocale – mă face să cred că este un moment destul de bun să reflectez la vechiul subiect ,,tu".
Să fiu sinceră, m-am retras aici, şi mă tot frământ, şi ma tot gândesc, până va ieşi ceva cumsecade. Nu ţi-am dat niciodată în vileag gândul care-mi poposeşte în cap. Mândria ta este dispreţuitoare şi nu pot să-i fac faţă. O să trag din nou de mine şi mă voi strădui să mă trezesc la realitate, chiar dacă nu vreau să văd lumea mizeră ce mă inconjoară. Orgoliul tău nesăţios pluteşte într-o călduţă baie de satisfacţie, datorită acestor mistificări necontenite.
Eşti un egoist, asemenea unei fântâni care acumulează apă din belşug, însă o păstrează doar pentru sine, nu dă nimănui de băut. Parcă înot fără vrere în apele tale teritoriale. Toate acestea mă silesc să uit de zămbetul tău perfect de o nonşalanţă imposibilă de redat, şi de ochii tăi verzi în care m-am pierdut în ziua aceea de ianuarie, şi să cred că, de fapt, eşti ca oricare altul, o persoană frivolă de o aroganţă usturătoare. Şi când mă gândesc că ieri aveam o stare de beatitudine totală, iar astăzi, după tot ce s-a întâmplat, adică nimic – tocmai aste e, nimicul mă sperie teribil – am rămas cu un gust amar. Am avut naivitatea să cred că in trei luni, de când nu am mai vorbit, te-ai schimbat; ce sentiment precar. Este descurajator pentru cineva care încearcă imposibilul de a te cunoaşte.
Dragostea pe care n-o cauţi nu vine ? Mi se pare că am spus o gratuitate. De fapt, cred că mai degrabă vine când n-o cauţi... e şi asta o nuanţă.

 Mă opresc. Nu mai anticipez nimic. A venit iarna, ştii ? Ce ironie.

 P.S. Ţi-am compus o melodie. Ţi-ai mai schimbat părerea, între timp, despre pian ?

Dragă tu,
Trebuie să-ţi mărturisesc că niciodata nu am mai avut o asemenea expresie de suferinţă melancolică. Lacrimile au devenit un lucru atât de rar, încât nu pot să le dăruiesc primului-venit; însă sentimentele mele faţă de tine izvorăsc dintr-o sursă atât de pură.
Nu vreau să te pierzi în mijlocul acelui deşert al inimii, mult mai sterp, mult mai întins, mult mai nemilos. După cum vezi, am început să rostesc graiul curat al dragostei şi al credinţei. Găsesc o necontenită uşurare atunci când vorbesc cu tine. Fără să ştiu de ce, mă fac palidă, iar inima începe să-mi bată nebuneşte. Cred, pur şi simplu, că mi-a fost hărăzit să ma îndrăgostesc de tine. Fapt este că îmi provoacă o tulburare reală. Deşi suntem prieteni de ceva vreme, prieteni buni aş putea spune, nu ştiu dacă am puterea să-ţi spun despre sentimentele pe care ţi le nutresc. Nu vreau să fiu asemenea unui copil care vede năruindu-se, la deşteptare, castelul pe care şi-l făurise peste noapte. Simpatia irezistibilă pe care o am pentru tine...
Am mers prea departe ca să pot da înapoi. Acest amestesc de veselie, de tristeţe, de candoare, toate mă fac să înţeleg că dacă, de la bun început, nu reuşesc să domin natura aceastra distrata şi uşoara, eşti pierdut pentru mine.
Iţi aduci aminte când mi-ai spus cu un surâs de o dulceaţă imposibil de redat “Acesta este numele meu “ ? Te văd mereu cu veselia ta inepuizabilă, şi asta îmi dă poftă de viaţă. Îţi aduci aminte când purtam o rochie albă şi mă rezemam de braţul tău, repetându-ţi seara sub cerul înstelat, cuvinte dragi pe care ţi le şopteam, iar lumea nu întina cu umbra ei tabloul surâzător al iubirii noastre ? Îţi aminteşti, nu ? Sau era doar imaginaţia mea ?
Să ne grăbim să gustăm din fericire... clipe aşteptate de atâta vreme. Se risipesc în neant doar la simpla atingere a buzelor tale.
Îţi scriu aceasta - pentru că destăinuindu-ţi suferinţele, îmi alin durerea - cu lacrimi în ochi, şi vreau să fii acelaşi tu, dacă mă înţelegi. Poate curajul meu va veni cu timpul.
Aceeaşi eu