Pentru tine, oricum inexistent.

Este trecut de miezul nopţii, însă ochii mei nu vor să cedeze şi să se închidă. Singura sursă de lumină - lumânarea cu miros de portocale – mă face să cred că este un moment destul de bun să reflectez la vechiul subiect ,,tu".
Să fiu sinceră, m-am retras aici, şi mă tot frământ, şi ma tot gândesc, până va ieşi ceva cumsecade. Nu ţi-am dat niciodată în vileag gândul care-mi poposeşte în cap. Mândria ta este dispreţuitoare şi nu pot să-i fac faţă. O să trag din nou de mine şi mă voi strădui să mă trezesc la realitate, chiar dacă nu vreau să văd lumea mizeră ce mă inconjoară. Orgoliul tău nesăţios pluteşte într-o călduţă baie de satisfacţie, datorită acestor mistificări necontenite.
Eşti un egoist, asemenea unei fântâni care acumulează apă din belşug, însă o păstrează doar pentru sine, nu dă nimănui de băut. Parcă înot fără vrere în apele tale teritoriale. Toate acestea mă silesc să uit de zămbetul tău perfect de o nonşalanţă imposibilă de redat, şi de ochii tăi verzi în care m-am pierdut în ziua aceea de ianuarie, şi să cred că, de fapt, eşti ca oricare altul, o persoană frivolă de o aroganţă usturătoare. Şi când mă gândesc că ieri aveam o stare de beatitudine totală, iar astăzi, după tot ce s-a întâmplat, adică nimic – tocmai aste e, nimicul mă sperie teribil – am rămas cu un gust amar. Am avut naivitatea să cred că in trei luni, de când nu am mai vorbit, te-ai schimbat; ce sentiment precar. Este descurajator pentru cineva care încearcă imposibilul de a te cunoaşte.
Dragostea pe care n-o cauţi nu vine ? Mi se pare că am spus o gratuitate. De fapt, cred că mai degrabă vine când n-o cauţi... e şi asta o nuanţă.

 Mă opresc. Nu mai anticipez nimic. A venit iarna, ştii ? Ce ironie.

 P.S. Ţi-am compus o melodie. Ţi-ai mai schimbat părerea, între timp, despre pian ?